Puțini vorbesc despre noua mea prietenă. Nu e o prietenă bună deloc, dar o numesc așa pentru că îmi petrec mult timp cu ea în ultima vreme. Mă trezesc cu ea de mână, adorm cu ea îmbrățișată și viața trece pe lângă mine ca un tren pe lângă o stație în care nu oprește; rapid și nelăsând nimic în urmă.
Depresia. Acesta e numele ei și cred că mulți, din păcate, prea mulți, dintre cei care veți citi aceste rânduri, vă confruntați sau v-ați confruntat cu ea. Nu prea am eu prieteni ca să îmi dau seama cum ar trebui să fie unul bun, dar, oh, ea este atât de loială. Nu pleacă de lângă mine nici când o rog...
E păcat că în biserici nu se vorbește despre asta, deși 90% dintre cei din biserică trec prin depresii de-a lungul vieții. E un inamic tăcut care îți devine prieten când ești poate la punctul cel mai activ din viața ta. De aceea mulți dintre cei cu care te întâlnești zi de zi, în online sau face to face, nici măcar nu văd diferența.
Am păcălit în ultimele luni mulți oameni cu zâmbetul meu și cu energia mea bună, chiar și pe mine. Îmi pare rău că am făcut acest lucru, dar în fiecare zi mă trezesc cu speranța că ziua de ieri a fost doar una dintre acele zile rele, iar azi...azi va fi mai bine. De multe ori e eroic zâmbetul meu. Și nu sunt mândră. Spun asta pentru că nu înțeleg cum se poate să îmi joc rolul de om fericit atât de bine încât nimeni să nu observe, nici chiar eu uneori...
Mă întreabă mulți ce mai fac, cum sunt și reflexul meu prost format spune că sunt bine. Aproape îl cred și eu, dar la ceas de seară mă conving că mă înșel singură. A venit însă timpul să spun lucurile pe față, să nu mă mai mint.
Dacă ești aici și mă înțelegi bine, deși nu mă cunoști sau nu mă vezi la față acum, să știi că simt cu tine și știu că nu e ușor. Depresia are mulți prieteni, sau mai bine spus, jucării...Eu așa mă simt în mâinile ei; face ce vrea cu mine.
Haideți să normalizăm depresia în rândul creștinilor. Haideți să vorbim despre asta în grupurile de rugăciune, în biserici, între prieteni, în familii. Haideți să nu ne mai fie rușine să spunem că nu suntem bine.
Da, în Dumnezeu putem fi cu adevărat fericiți și împliniți! Am trăit asta și știu că doar în El se găsesc acestea. Dar sunt la fel de iubită de El și când trec prin depresie. Greutățile prin care trec și stările prin care trec nu neagă credincioșia Lui față de mine sau indetitatea pe care o am în Cristos!
Îți spun și ție:
Nu trăiești în păcat dacă te confrunți cu depresia!
Nu trebuie să te simți vinovat pentru că nu poți spune că ești bine!
E ok să spui că nu te simți bine!
E în regulă să nu poți da explicații pentru modul în care te simți!
Depresia e reală, dragii mei! Și face ravagii chiar printre creștini. Spun asta pentru că noi, creștinii, ne-am creat statutul acesta de oameni fericiți și imuni la greutăți și probleme. Dar vai, ce imagine greșită am conceput! Un creștin nu e un om căruia îi merge bine mereu și care trece prin toate cu zâmbetul pe buze. Așa că, în loc să ne arătăm cu degetul unul pe altul, haideți să ne rugăm unii pentru alții, să acceptăm că depresia e un dușman real și că poate pune suflete la pământ. Nu e de joacă, chiar dacă ea se joacă cu noi!
Mergi azi și pune-te pe genunchi și roagă-te pentru părinții tăi, pentru frații și surorile tale, pentru soția ta, pentru soțul tău, pentru copiii tăi, pentru prietenii tăi. Roagă-te pentru ei chiar dacă îi vezi bine căci nu știi niciodată ce se ascunde în spatele zâmbetului și a energiei pe care o arată. Cele mai mari lupte se duc în ascuns, atunci când nimeni nu vede, nimeni nu e acolo să întindă o mână sau să șteargă o lacrimă.
Și știți ce e cel mai rău la depresie? Că te face să crezi lucruri oribile despre tine:
"Nu ești bun de nimic!"
"Mereu vei eșua!"
"Nu vezi cum s-a uitat la tine? Sigur nu te agreează!"
"Nu ești de folos nimănui!"
"Mai bine nu erai. E mai bine oricui fără tine!"
"Ce urât ești!"
"Ce urâtă ești!"
Nu mai continui că ați prins ideea. Depresia e reală, nu e un moft al cuiva, nu e o stare de indiferență față de Scriptură, e o stare de neputință și slăbiciune în care omul are nevoie disperată de dragostea lui Cristos și de îmbrățișările fără cuvinte ale celor dragi, de rugăciunile acestora.
Nu e ușor. Nu e frumos. Nu e bine, dar dacă nu a fost ceva care să Îl țină pe Cristos în mormânt, atunci poate fi și aceasta biruită!
Acest articol nu a fost unul obișnuit. Mi-am propus să nu mai scriu obișnuit, ci să scriu autentic și să ajung la inimi, la cele frânte, care au nevoie de ajutor, de încurajare, de iubire. Nu ești singur! Nu ești singură! Starea ta de acum nu neagă dragostea lui Cristos pentru tine. Mai citește odată și încă odată...citește până îți amintești că El e acolo și simte cu tine.
Atât pentru azi. Vă scriu curând alte cuvinte. Multă putere să ai prin ceea ce treci! Și curaj să poți vorbi despre lucrurile cu care te confunți! Să dăm pe față uneltirile diavolului și să ne rugăm unii pentru alții!
A. S.
Imagine: unsplash-@stefano pollio
Comentarii
Trimiteți un comentariu