Sunt unele perioade din viață în care simți că Dumnezeu te-a lăsat undeva într-un colț pentru a se ocupa de cei care au un rol mai important în planurile Lui, ori o contribuție mai mare. Te simți închis intre 4 pereți și te întrebi dacă viața ta va fi vreodată mai mult decât vase de spălat, haine de strâns și podele de curățat. Ești într-o continuă luptă cu tine și cu emoțiile care parcă nu mai au nicio limită, iar dragostea aceea de la început care te făcea să mergi până la capătul pământului pentru El, se simte de mult apusă.
Doar gândul la ea și la slujirea ta de atunci te face să te simți vinovat pentru monotonia în care te afli acum și începi să îți pui întrebări, să ai îndoieli cu privire la propria credință. Ce faci în perioadele în care simți că esti ultimul om de pe lume, ultima persoana care ar face o diferență? ultima făptură care contează real în planul acesta nespus de elaborat și totuși prea important pentru cineva ca tine?
Trăiești mereu cu inima plina de speranță că va veni momentul acela MARE din viața ta în care totul va deveni important din nou. Tânjești după o urmă de sens în viața ta de acum, iar când te uiți în stânga și în dreapta pare că toată lumea face ceva cu greutate pentru veșnicie. Numai tu ești zi de zi prins cu un job, ori prea solicitat de copii și în munca istovitoare de a crea un mediu prielnic pentru cei pe care îi iubești.
Timpul de duminică de la biserică e frumos și este ceea ce ai nevoie, dar mereu după duminică vine ziua de luni în care totul o ia de la capăt: responsabilitățile, emoțiile, gândurile, munca. Practic viața ta reala de credință se desfășoară de luni până duminica, însă îți trăiești zilele într-o continuă luptă cu tine și cu întrebări: Sunt unde trebuie să fiu? Fac ce trebuie să fac? Sunt cine trebuie să fiu?
Doamne, iartă-ne pentru indiferența noastră față de momentele mici! Schimbă-ne inimile pentru a înțelege că monotonia este locul în care te putem vedea la fel de frumos precum te vezi pe câmpul de misiune sau în locurile de închinare comună.
Când ai fost vreodată tu distant sau indiferent față de un copil al Tău? Și când oare ai început să îți măsori dragostea față de noi în funcție de sacrificiile noastre pentru tine ?
Salvează-ne, Tată, de tentațiile de a deveni “cineva” pentru a ne se simți iubiți și luați în vedere! Apără-ne, Doamne, de atacurile celui rău care vrea să fim convinși că nu ne mai dorești sau că nu mai suntem utili.
Când vreodată rutina simplă a unui om Te-a împiedicat pe Tine să faci minuni? A fost vreodată un moment în care ai fost sătul de monotonia unei vieți de mamă? Ori neatent față de zilele întregi de muncă ale unui bărbat/soț responsabil? Ai privit vreodată cu lipsă de empatie sau ai desconsiderat o femeie care încă nu are copii și își petrece zilele la job?
Când, Doamne, ai fost Tu vreodată așa cum Te simțim noi atât de des? Niciodată. Niciodată nu ai uitat, niciodată nu ai trecut cu vederea, niciodată nu ți-ai întors privirea, niciodată nu ți-ai redirecționat atenția…mereu, Doamne, mereu ești aproape.
Chiar momentele acelea de singurătate, de vină, de tristețe și descurajare, sunt momentele în care vii mai aproape.
De ce trăim mereu cu sentimentul că abia aștepți să ne arăți cu degetul când de fapt ai fost dispus să îți arunci toată mânia asupra Fiului Tău din dragostea-Ți enormă pe care ne-o porți?
Când un sacrificiu atât de mare a devenit invalid în mințile noastre?
Tată, amintește-ne că ești! Și că încă suntem cu Tine.
Acel “Nicidecum” din Evrei să ne fie ultimul gând înainte de a închide ochii seara și primul care ne trezește dimineața.
Acel “cu niciun chip” să îl avem în fața ochilor, să ni-l scriem în palmă, ori mai bine să ni-l scrii Tu pe inimă, Doamne.
Este prea urâtă monotonia vieților noastre pentru a Te face Tu cunoscut oamenilor din jurul nostru prin ea? Mai degrabă suntem noi prea orbi pentru a Te vedea prezent în mijlocul ei…
Doamne, dacă nu înțelegem încă scopurile Tale, fă-ne totuși conștienți de existenta lor până nu ajungem într-o amăgire totală gonind după sens în lume, când de fapt Tu ne aștepți la marginea patului, ori lângă chiuveta plină de vase, ori în discuțiile cu cei de la muncă, ori în lift, ori la volan, ori în privirile copiilor, ori în mâncarea caldă de pe masă, ori în banii din salariu, ori în scâncetul bebelușului din timpul nopții, ori în umărul solid al partenerului pe care ne putem pleca pentru un minut capul plin de gânduri negre.
A fost prea îndelungată vremea în care am crezut, plini de vină, că monotonia sau viețile nostre, prea simple pentru unii care cred în minunile din Vechiul Testament, ne vor îndepărta de chemarea de a Te sluji sau Te vor ține la distanță pe Tine de noi, copiii Tăi iubiți.
Într-o banală zi de joi, ascultă, Doamne, rugăciunea unei femei care nu este pe un câmp de misiune, dar se află la masa din bucătărie gândindu-se ce să mai gătească pentru cină și cum să își încurajeze soțul când intră pe ușă după o zi întreagă de muncă. Binecuvântează tu locul de unde te slujesc, monotonia în care trăiesc și fă-mă să văd scopul ei în sfințirea mea.
Ajută-mă să înțeleg că nu sunt ținută pe loc, ci sunt pusă de tine aici pentru o vreme, pentru cineva, pentru ceva.
Fă-mă să uit minciunile pe care le-am crezut atât de mult timp și înconjoară-mă cu adevărul și frumusețea trăirii unei vieți simple. Umple-mă cu același devotament sau poate cu unul mai mare decât cel pe care îl aveam când m-ai vrut “în acțiune.”
Iată, Tată, azi pun la picioarele Tale o zi simplă de joi din viața mea simplă de om.
Și fie ca toate zilele mele simple să Te arate pe Tine pentru că știu acum că monotonia nu Te oprește din a fi cine EȘTI.
Fiica Ta, Antonela.
„ Mulţumiţi-vă cu ce aveţi, căci El Însuși a zis: „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi.”
Evrei 13:5 VDC
Comentarii
Trimiteți un comentariu